Prezentand subiecte dintre cele mai variate, studentii au reusit sa incarce peretii galeriei cu panouri de diverse marimi si finisaje, pe care au infatisat concepte originale, asumandu-si fotografia ca un act artistic personal. Nelimitandu-se doar la suprafata propusa, acestia au creat cu inventivitate noi spatii expozitionale, realizand cu ajutorul unor fotografii asamblate, o pereche de „ziduri” virtuale ce recompun suprafata initiala a galeriei si construiesc noi directii de vizionare. Astfel, se sesizeaza interdependenta organizarii spatiale cu cea a alegerii titlului expozitiei, Foto Wall.

Pornind de la niste lucruri anonime, triviale, lipsite de insemnatate, expozantii le-au investit cu valoare emotionala si estetica, acesta constituind un demers important pentru viitorul traseu al tinerilor studenti. Plini de entuziasm, acestia au prezentat teme ilustrate sub titluri precum „Ics”, „Zero”, „Costum”, „Urme”, remarcandu-se, de asemenea, si multitudinea de lucrari intitulate „Fara titlu”, ce permit libera interpretare a privitorului. Cu toate acestea, ei se integreaza favorabil in ecuatia spatiu-timp, imortalizand un anumit moment marcat de un oarecare nivel afectiv ce face parte din universul real sau ireal propus fiecare tablou.

Lucrarile invoca probleme cotidiene, precum natura, timpul, fiinta umana sau preocuparile acesteia, pe care expozantii le-au imaginat intr-o regie proprie, comportandu-se, prin urmare, nu doar ca simpli fotografi, ci ca regizori, dand nastere unor cadre si unor personaje ce alcatuiesc povesti imortalizate. Usor naive si cu vizibile lacune profesionale datorate, in mod explicabil, nivelului debutant al studentilor expozanti, tablourile indica, in orice caz, o cota inalta a calitatii si a competentei tinerilor artisti.

La 20 de ani departare de viata, multi soldati inca se ascund, chiar daca de incercarea celui de-al II-lea Razboi Mondial tot n-au putut scapa. Stau linistiti, de nici nu mai rasufla sub pamant strain. Ca in supa unui mare id al patriei ce duce tratative complicate, nesfarsite, obligand birocratia sa se scuze in numele unui popor intreg, parca pentru a castiga timp pana la reintalnirea cu oroarea. Dorm reprimati acesti soldati din dorinta umanitatii de a uita razboiul. Dar cine nu l-a cunoscut, nu are ce uita si nici n-a prins a-si dezvolta cine stie ce sensibilitati care sa-l faca sa se retraga in cochilia lui ori de cate ori se apropie de acest subiect. De aceea, un general care a invatat razboiul in Academie e cel ales si dispus sa scormoneasca pamantul albanez dupa trupurile italienilor coplesiti de prea multa moarte, din care n-au ramas decat pachete de oase purtatoare de microbi, „Marea Armata de Nailon”.

Insotit de un preot care incearca sa-i tempereze formularile pompoase si totodata duhnind a orgoliu, referitoare la misiunea pe care o au ei doi, generalul nu doar ca va deschide morminte, dar va patrunde, total impotriva principiilor militare, in intimitati ravasitoare, va citi jurnale, va afla despre turbare, despre frici, rusini si obsesii. „Sunt o multime si probabil ca tremura de frig sub mantalele de nailon. Multi. Generalii lor incapabili i-au parasit pe campul de lupta. As fi putut castiga cu ei o groaza de batalii”. Ceea ce generalul nostru simte este ca si-a ratat timpul eroic, ca a fost exclus din insasi batalia in care el s-ar fi demonstrat imens: „Venise de departe pentru a intrerupe somnul adanc al unei armate intregi”.

Aratandu-se pregatit sa infrunte gravitati, statistici, popoare, e surprinzator de slab in fata individului, transformand listele laconice cu descrierile mortilor in bule de viata anulata care il deviaza de la misiunea lui. Haituieste moartea cu atata insistenta, dar pentru a o eradica e nevoie de mult mai mult decat atat, caci e infiltrata si in ploaia necontenita ce incleiaza mizeria pe general si oamenii sai si in atitudinea rezervata si mocnit ofensiva a localnicilor – „(…) nici daca ar sti albaneza, tot n-ar intelege nimic din durerea ei”, e o stingere neloiala, caci nu avertizeaza prin nicio stridenta – „Amintirea razboiului ne-a stors de vlaga. Dar daca ar fi fost razboiul insusi?”. O rascolire pentru care nu e niciodata momentul potrivit si a carei moralitate nu e incurajata unanim, la asta s-a angajat generalul implicandu-se in felul acesta intr-o lupta postum a soldatilor – daca de partea lor sau nu, nu se stie sigur.

Cu toate ca deshumarea nu aduce decat forme calcificate de oameni, purtand uniforma acelorasi amintiri de groaza, depersonalizati cu nemiluita inca din viata lor de militari carora le scapa diferenta dintre „eu”, „tu” si „el”, generalul se lasa captivat de o tendinta indrazneata, si-anume aceea de a le cauta chip tuturor acestor nume culese de pe placutele de identificare purtate la gat. O idee cu atat mai fantezista, cu cat in acest roman nu doar ca personajul principal nu are nume, dar aproape toate figurile isi extrag identitatea din substantive comune: generalul, preotul, groparul, specialistul, primarul, sateanul etc, o urma a fortarii omenirii de a ramane detasata de contextul distrugerilor si crimelor in masa. Simbolistica lipsei substantivelor proprii suspenda sensibilizarea cititorului, caruia i se bareaza intentionat trecerea spre lumea personajelor din carte, experienta nararii la persoana a III-a fiind totusi neutralizata de insertiile de discurs direct apartinand soldatilor morti sau altor personaje care in conditii obisnuite ar fi mai putin articulate. De exemplu batrana Nica, ale carei emotii vizavi de munca generalului italian sunt varsate fara aranjamente prealabile, sub forma monologului (oricat de ispititor de aprape ar parea de acel adresant virtual) : „[...]Dupa semnele pe care le porti e limpede ca meseria ta blestemata e jaful si ca esti unul dintre cei care au facut din mine o jumatate de om, o batrana cocosata, care vine la nunta altora, sta intr-un colt si vorbeste singura ca o nebuna.”, personaj ce va ridica la cele mai inalte cote dramatismul in aceasta carte, destainuindu-si durerea unei crime sarvarsite pentru o alta crima.

E cu totul izolata aceasta izbucnire, nespecifica personajelor in general estompate din Generalul armatei moarte. Previzibil ar fi fost sa se ofere compensatia unor date de „peisaj”; cu toate acestea, istoricitatea romanului e marginala, nu intereseaza razboiul in sine, cat receptarea lui si a efectelor hidoase pe care le-a atras dupa sine: „Asta, aici, a fost un razboi tacut, ca un film mut. Mai bine sa bubuie tunurile.” – exasperant si violent chiar si in amintire.

Facand bilantul, acest prim roman (caruia, printre altele fie spus, i-a placut sa treaca des prin tipar – exista in varianta a peste 40 de limbi) al scriitorului albanez Ismail Kadare nu afiseaza maniere controversate si nici nu indurereaza peste masura pentru ca nu e de tip vizual si pentru ca nici nu se arunca in investigari patetice ale unui material ce putea foarte bine sa se preteze la asa ceva. In schimb, ce ofera cele 200 si ceva de pagini este reactia inghetata in perplexitate a celui care reuseste sa inteleaga si sa simta severitatea razboiului, suficient cat sa starneasca 3 ecranizari, cea pentru care pledeaza cei mai multi fiind cea din 1983, cu Marcello Mastroianni, Anouk Aimee si Michel Piccoli.

Sons and Lovers a aparut in 1913, fiind al treilea roman al lui D H Lawrence. Este alcatuit din doua parti, prima fiind o cronica de familie (Gertrude si Walter Morel, impreuna cu cei patru copii ai lor), iar a doua un bildungsroman (axandu-se pe evolutia lui Paul Morel, personajul al carui nume era folosit initial ca titlu pentru roman). Avem de-a face atat cu un studiu al familiei si al claselor sociale, dar si al primelor experiente sexuale (prezentate printr-un limbaj cuminte si aluzii mai mult sau mai putin voalate).

Prima mea lectura a cartii a fost in limba engleza si ma gandeam ca titlul s-ar traduce „fii si amanti” (aveam sa aflu ceva mai tarziu ca romanul a purtat acel titlu in versiunile anterioare). Mi se parea potrivit mai mult pentru ca pastra ambiguitatea variantei englezesti. Dar mi-a scapat un amanunt pe care l-am descoperit pe parcursul lecturii in limba romana; daca folosim termenul „amanti”, s-ar putea subintelege prezenta unei relatii fizice intre fii si mama. Cu alte cuvinte, ar putea implica ideea de incest, dar relatia dintre William si – mai ales – Paul cu Gertrude este pur spirituala. Mai mult, pe parcursul romanului este subliniat de nenumarate ori faptul ca Paul si mama lui se comportau ca doi indragostiti („In general, [Paul] nu se dezlipea de langa mama lui, de parc-ar fi fost doi indragostiti” – p 226).

Plecand de la cele mentionate mai sus, ajungem la una dintre temele principale abordate de Lawrence: complexul lui Oedip. Aceasta teorie caracterizeaza relatiile dintre cei doi fii (William si Paul) si mama lor. Dragostea materna ajunge sa fie sufocanta; atunci cand baietii ajung la varsta maturitatii, ei raman subjugati si nu pot iubi o alta femeie. William se logodeste, dar Gertrude Morel nu o accepta pe fata (superficiala Louisa Lily Denys Western) si tanarul este pus intr-o situatie care il distruge: trupul ii apartine logodnicei, dar sufletul e al mamei. Odata pierduta identitatea, William moare. Situatia e oarecum diferita cu Paul. Miriam, fata de care se indragosteste prima data, lupta pentru sufletul lui, starnind gelozia mamei. Cat despre Clara, a doua iubita a tanarului, ea ii ofera pasiune, dar nu reuseste sa-l posede intru totul, asa cum si-ar fi dorit el. Paul nu gaseste implinire si de multe ori nu stie ce vrea sau ce simte. Atat pe Miriam, cat si pe Clara le iubeste, dar le si uraste… o ura pe care o simte uneori si fata de mama. Desigur, nu se compara cu ura pe care o simte pentru tata, pe care vrea sa il bata, ajungand chiar sa-i doreasca moartea.

Un alt element important care trebuie mentionat este dimensiunea autobiografica. Paul Morel este o proiectie a lui D H Lawrence si relatia apropiata dintre autor si mama lui sta la baza crearii romanului. Situatia familiei scriitorului este oglindita de familia Morel: tatal era miner (si Lawrence descrie aceleasi sentimente de ura fata de el pe care Paul le incerca pentru Walter Morel), legaturile dintre parinti erau mereu tensionate, mama – desi provenea dintr-o clasa sociala superioara sotului – era legata de casa si de cresterea copiilor. Miriam Leivers a fost creata dupa imaginea lui Jessie Chambers (prima iubita a lui Lawrence, pe care familia lui nu a acceptat-o niciodata). Moartea mamei scriitorului este de asemenea folosita in construirea romanului.

Avem de-a face cu o omniescienta partiala, mai ales in prima parte. In partea a doua predomina punctul de vedere al lui Paul (personaj cu personalitate contradictorie), ceea ce ridica un semn de intrebare in privinta credibilitatii, mai ales cand vine vorba de modul in care el vede persoanele care il inconjoara. Paul este incapabil sa se simta implinit, sa scape de sub influenta mamei si sa iubeasca pe altcineva. Oscileaza intre iubire si ura si judeca mai ales femeile cu care intra in contact prin prisma semtimentelor sale schimbatoare.

Nu pot incheia fara a aminti de atmosfera apasatoare care te insoteste pe tot parcursul lecturii. Cu o singura exceptie; exista un fragment diamentral opus fata de restul cartii. Paginile 34-35 prezinta imagini superbe, momente de revelatie; un al doilea botez in mijlocul naturii. De ce si cum…puteti dezlega singuri secretul.